ASISTENTA
PSIHOLOGICA SI
PSIHOTERAPIE
PROBLEMATICA DISCERNAMĀNTULUI
DIN PERSPECTIVA EXPERTIZEI MEDICO-LEGALE
PSIHIATRICE
Psiholog Mihaela Ene*
EXPERTIZA
MEDICO-LEGALA PSIHIATRICA
Psihiatria medico-legala se ocupa cu precadere de comportamentul aberant
al bolnavilor psihici. Ponderea faptelor de comportament aberant
(delincventa patologica) īn comportamentul aberant este redusa, dar
cunoasterea sa īn vederea aprecierii DISCERNAMĀNTULULUI,
responsabilitatii si vinovatiei penale ca si īn asigurarea protectiei
comunitatii si persoanei devine absolut necesara. Delincventa patologica
se decanteaza ca o delincventa remanenta ce obliga la masuri de protectie
medico-sociale atāt a bolnavului psihic cāt si a anturajului si a
societatii. Ponderea sa de 5-10% din delincventa motiveaza suficient o
astfel de preocupare.
Dar, expertiza medico-legala psihiatrica studiaza si personalitatea unui
subiect responsabil, īn scopul de a face mai eficace masurile de
reinsertie sociala prin modularea lor la personalitate. Expertiza
medico-legala are īn vedere urmatoarele obiective:
1. existenta sau inexistenta unei anomalii mintale (de regula, juristul
solicita o expertiza psihiatrico-legala, fie daca are īndoieli asupra
stari psihice a subiectului, fie daca, īn cazul infractiunilor bizare, cu
mobil aberant sau de vatamari corporale grave comise īn mod feroce, omor
deosebit de grav, se face loc interpretarii interventiei unei motivatii
patologice printr-o tulburare mintala).
2. relatia anomaliei mintale cu fapta imputabila (expertiza va stabili
masura īn care fapta incriminata este expresia unei īmbolnaviri psihice –
fapta ca simptom de boala cu relevanta medico-legala. Comportamentul
patologic, pe lānga faptul ca devine un simptom major de īmbolnavire
mintala, fapt ce a facut pe H. Ey sa afirme ca psihiatria medico-legala
releva aspectul cel mai caracteristic al psihiatriei. Ca patologie a
libertatii, boala psihica anuleaza responsabilitatea penala, acest
comportament patologic devine īnsa si un indicator, deseori specific,
pentru forma de īmbolnavire – motivatia deliranta a unor fapte
anti-sociale, specificul comportamentului de epilepsie, īn stari
confuzionale).
3. precizarea factorilor care au putut favoriza trecerea la act (printre
care: factorii genetici, constitutia, consumul de alcool, grupul deviant,
victima ce consimte, coopereaza sau provoaca etc.).
4. stabilirea discernamāntului fata de fapta imputabila. Act de analiza
intelectiv-volitiva, discernamāntul presupune normalitatea psihica
īnteleasa, ca aptitudine si aspiratie catre realizarea binelui uman si
social prin integrare bio-psiho-axiologica, adaptare prin anticipare la
mediu, la norme, si ceilalti oameni. Normalitatea, nu implica numai
criterii statistice, de comportare medie, ci mai ales criterii sociale de
raportare a comportamentului la norma, precum si criterii axiologice de
integrare a comportamentului la norme, precum si criterii axiologice de
integrare a comportamentului īn motivatie si idealurile sociale.
Normalitatea psihica este sinonima cu sanatatea mintala care, dupa datele
OMS, implica echipament genetic adecvat, dozare corecta a gratificatiilor,
si frustrarilor īn copilarie, mediu diversificat pentru schimburi
intelectuale variate, pe masura sa duca la autonomic, atitudine spiritual
-creativa si homeostazie psihica anticipativa. Normalitatea se impune ca o
confruntare cu realitatea care, prin integrare progresiva, confera
autonomie persoanei. (Allport – citat de Gh.Scripcarru si M.Terbancea – īn
"Patologie medico-legala si psihiatrica -pag. 427 -). Gradul de adaptare
la mediu de viata devine astfel primul criteriu al normalitatii. Normal
este subiectul capabil sa-se autonomizeze prin adaptare si sa ramāna
liber. (H.Ey) Norma fiind o judecata de valoare, normal devine omul care
se adapteaza la norme. Sanatatea mintala (normalitatea) devine libertatea
de adaptare, conditia umana si presupune capacitatea de a īndeplini roluri
sociale (Fromm), de autoactualizare (Maslow), de adaptare cu eficacitate
maxima (Menninger), de autonomie. Īn orice, definitie adaptarea
homeostazica la situatii de mediu devine criteriul esential al sanatatii
mintale. Īn aceste conditii, sanatatea trebuie privita ca valoare (ca
adaptare la valori), īn sensul ca omul devine creator al propriei sale
sanatati si orice inadaptare devine o patologie a integrarii umane.
Discernamāntul bazat pe normalitatea umana ca modalitate de adaptare la
lume si realizare īn lume, implica functii senzoriale si intelectuale
normale, experienta anterioara suficienta, capacitate de a distinge,
prevedea si concepe actele proprii, capacitate de anticipa consecintele
faptelor proprii prin reprezentare si gāndire logica, deci capacitatea de
a actiona liber, la care trebuie adaugata aptitudinea de īntelegere si
respectare a esentei etice a relatiilor sociale, afectivitatea si vointa
de a aspira spre nivelele culturale superioare de alegere umana.
Discernamāntul exprima astfel integrarea īntr-o sinteza unica a functiilor
de percepere (analizatori integrii, experienta anterioara), mnezice,
(conditie a īnvatarii si reprezentarii), de īnvatare si reprezentare
(evocare a experientei īn imagini ce favorizeaza anticiparea actelor),
gnozice (de elaborare de idei care prin functiile lor superioare ca
inteligenta, permit o adaptare supla la situatii, iar prin independenta,
gāndire, asigura spirtul critic, de comunicare, formulare de solutii) de
relatie (de traire afectiva) precum si a functiilor caracteriale si
temperamentale. A discerne o situatie si īn consecinta, a avea o conduita
adaptabila implica a īntelege o situatie, a analiza o situatie prin
analiza critica ce se interpune īntre stimuli si raspuns, a compensa o
situatie, prin īnlocuirea unei actiuni, a inventa sau chiar a stimula o
situatie prin ocolirea unei actiuni dificile. Aptitudinea de īntelegere,
de prevenire a consecintelor, de optiune si de stapānire ce dau continut
discernamāntului devine un criteriu al normalitatii si exprima o stare de
constiinta. Multiple situatii de anulare a discernamāntului atesta
interdependenta acestor functii psihice īn discernamānt: surditatea duce
la suspiciune, izolarea si inactivitatea la psihoze, izolarea lingvistica
la delir, privarea volitiva la dezorientare si confuzie, abuzul de
neuroleptice la privarea senzoriala, psihica si sociala, lipsa
afinitatilor afective la lipsa remuscarilor si insensiblitatii etc. Exista
astfel nivele de discernamānt elementar, instinctiv, reactiv, sau de
veghe, de discernamānt reflectat, abstract, logic (de reflectare realista
a realitatii) si de discernamānt anticipativ, axiologic (de optiune pentru
valori si distingere a binelui de rau). De aici, (din cele trei nivele)
rezulta si criteriile de abordare a discernamāntului care va fi de natura
logica (capacitatea de a īntelege consecintele faptelor proprii),
psihologica (capacitate de anticipare a consecintelor lor), medicala
(excluderea unei īmbolnaviri psihice), axiologica (aptitudinea a promova
si realiza binele) si juridica (capacitatea de a alege si de a fi
responsabil).
Responsabilitatea devine astfel capacitatea de autonomie si alegere a
actelor, "fiind liber cel ce are puterea de a reflecta asupra propriilor
acte, cel care rezistānd instinctelor prevede consecintele actelor proprii
si aspira la un nivel moral superior" ARISTOTEL. Din criteriul medical
sanatatii psihice ca echilibru bio-psiho-social decurg, īn esenta,
criteriile stabilirii discernamāntului (setul de criterii ce permit
alegerea) ca aptitudine de a īntelege, judeca si evalua adecvat o situatie
din punct de vedere psihic.
5. Īn raport de gradul de nocivitate pentru relatiile interumane ale unui
comportament aberant, se impun si masurile de predice, prevenire si
protectie sociala. Īn general, cu cāt comportamentul este mai schematic
mai stereotip cu atāt este mai predictibil, iar gradele de nocivitate ale
acestuia scad de la halucinatiile imperative si delirul de influenta (ce
fac din bolnav un robot) la individualizarea persecutorului si la acte
automatice. Se releva aici rolul medico-social al psihiatriei
medico-legale, rolul prin care aceasta specialitate devine o autentica
ramura a psihiatriei sociale.
6. accesibilitatea subiectului la reeducare ("ingineria sociala a
comportamentului") prin mijloace juridice, medico-pedagogice sau medicale.
Expertiza medico-legala psihiatrica se epuizeaza cu recomandari care
vizeaza tratarea subiectului, modularea sanctiunii penale la
personalitatea subiectului, sau reinsertia sa prin aplicarea mijloacelor
medico-pedagogice adecvate (psihoterapie individuala, de grup etc.) –
toate acestea īn raport de gradul de alterare a discernamāntului.
Expertiza medico-legala psihiatrica a devenit foarte frecventa īn practica
medico-legala īn ultimii l0-15 ani, desi ea a fost prevazuta īn toate
codurile penale īnca din secolul trecut, iar īn unele legislatii chiar si
mai īnainte. Aceasta se explica prin dorinta organelor de justitie de a
motiva stiintific, intentia, atitudinea subiectiva a infractorului si deci
vinovatia. Dar aceasta cerinta este determinata, si de excesele apararii,
care cauta adesea refugiu, o speranta īn expertiza medico-legala.
Expertiza medico-legala psihiatrica este efectuata de catre medici legisti
si medicii psihiatri si psihologi legisti, īn comisiile medicale
respective.
Componentele expertizei medico-legale sunt urmatoarele (īn prealabil sunt
valorificate diferite surse de informare ca: datele din dosarul judiciar,
antecedentele infractorului etc.):
l. Preambulul – aici sunt mentionate numele expertilor, nr. adresei
organului care a dispus expertizarea, obiectivele expertizei.
2. Istoricul – are o importanta majora īn aceste expertize. Īn general,
organul de justitie care solicita expertiza informeaza ca "inculpatul se
face vinovat pentru infractiunea prevazuta de art…. /…". Expertii
trebuie sa cunoasca amanunte despre felul cum s-a desfasurat si pentru ce
s-a facut infractiunea respectiva.
De la istoric vor desprinde doua mari criterii de stabilirea a
discernamāntului si anume:
1. cu cāt o fapta e mai complexa, cu atāt īn ea s-a investit discernamānt
mai mult. Este de altfel o relatie direct proportionala īntre
complexitatea faptei si discernamāntul investit.
2. din fapta respectiva rezulta motivatia, mobilul, scopul infractiuni
respective.
Motivatiile infractiunii pot fi foarte variate. Unele sunt evidente (furt
īn scop utilitar), alte motivatii sunt absurde, īn aparenta fara mobil
(sunt destule omucideri facute īn urma unor certuri simple sau
contradictii īn starea de betie). Īn asemenea situatii, juristii
analizeaza aceste motivatii minore.
Este īnsa foarte dificila expertizarea unui infractor care a lovit sau a
ucis o persoana pe care nu a cunoscut-o si nu avut nimic de īmpartit cu
ea. Exista totusi o motivatie cānd victima a fost confundata cu alta
persoana pe care ar fi dorit s-o omoare sau s-o loveasca. Cunoasterea
acestei motivatii tine de juristi, dar expertul medical trebuie sa le
cunoasca la rāndul lui pentru ca motivatia explica de asemenea cu ce
discernamānt s-a facut infractiunea respectiva.
Emotiile puternice sunt de scurta durata (de ordinul secundelor) si ele
īngusteaza cāmpul constiintei ajungānd uneori la scurt-circuite mintale.
Īn aceste momente, persoanele respective au discernamāntul diminuat sau
abolit.
Ultrajele (cu injurie, lovire) sunt produse de persoane cu temperament
coleric si deseori, sub influenta bauturilor alcoolice. Desi sunt fapte
putin complexe, desi domina starea afectiva (manie, iritabilitate etc.),
persoanele respective au avut discernamānt.
Bolile foarte grave- ca schizofrenia, paranoia, psihoza maniaco-depresiva,
dementa se stabilesc usor: persoanele respective au discernamāntul
pierdut, ele intervin uneori īn infractiuni sau īn expertize īn vederea
stabilirii capacitatii civile sau penale.
Omuciderea se face cu actiuni mai mult sau mai putin complexe (omor cu
premeditare, omor cu tālharie), fata de crimele cu hotarāre imediata (omor
cu obiect luat la īntāmplare, omor la betie). Deci, cu cāt o fapta e mai
complexa, cu atāt īn ea se investeste mai mult. Rezulta deci ca exista o
relatie direct proportionala īntre complexitatea faptei si discernamāntul
investit.
Din fapta respectiva īnsa, īn acelasi timp, rezulta motivatia, mobilul
infractiunii, care reflecta de asemeni discernamāntul investit.
Toate aceste date sunt culese din dosarul judiciar. Acestea permit sa se
aprecieze daca o persoana simuleaza sau nu, avānd īn vedere complexitatea
faptei si mobilul ei.
3. Antecedentele infractorului – din aceasta parte a expertizei se culeg
informatii referitoare la un criteriu important, si anume cunoasterea
personalitatii infractorului. Īn aceasta etapa se redacteaza o scurta
biografie a infractorului.
Se īncepe cu situatia īn familie. Īn felul acesta se afla daca infractorul
a avut o familie organizata, si pot fi cunoscute eventualele influente
negative din partea familiei (alcoolism, boli psihice).
scolarizarea: ofera informatii despre cāte clase a facut, din ce cauza a
ramas repetent sau nu a mai urmat scoala (nu i-a placut cartea, absente
multe, si vagabondaj) greutati īn familie.
Perioada adolescentei furnizeaza date daca urmeaza cursuri liceale, scoala
profesionala, daca este īn productie, un curs de calificare, munceste ca
zilier, nu s-a īncadrat īn munca organizata, este la scoala de reeducare,
etc.
Satisfacerea serviciului militar – daca a fost inapt pentru serviciul
militar, cānd, pentru ce boala etc.
Īncadrarea īn activitatea sociala dupa majorat. Vārsta la casatorie,
copii, daca si cānd abuzeaza de bauturi alcoolice, daca a fost internat īn
spital pentru boli psihice, daca are antecedente penale.
Din "antecedente" cunoastem astfel personalitatea infractorului. Simularea
apare ca fiind evidenta cānd un infractor cu o anumita scoala, cu o
anumita pregatire profesionala spune ca nu stie cum īl cheama, ca nu stie
pentru ce este judecat.
4. Examenul psihiatric
Īn psihiatrie, metodele de baza de examinare sunt convorbirea, si
observatia īn cazurile internate īn spital.
Īn general, psihiatria are mai putine metode obiective de diagnostic.
Ca examene paraclinice, se fac īn mod curent examenul, radiologic care
este unul de laborator, EEG, examenul fundului de ochi etc. Totusi aceste
examene nu au un rol determinant īn diagnostic, ca examenele obiective din
alte specilitati medicale.
Din aceste motive, pentru un bun diagnostic psihiatric sunt necesare un
"istoric" si "antecedente" foarte amanuntite.
Prin stabilirea bolii se cāstiga īnca un criteriu pentru stabilirea
discernamāntului.
5. Examenul Psihologic
Psihologul legist face parte din comisia autorizata pentru expertizarea
medico-legala psihiatrica. Alaturi de psihiatru, psihologul īsi aduce
aportul īn stabilirea existentei /nonexistentei unei tulburari psihice de
natura a afecta discernamāntul infractorului.
Metodele utilizate de psiholog sunt: observatia directa, convorbire
libera, aplicare de teste (de la teste pentru investigarea proceselor
psihice si teste de personalitate – proiective sau cuantificate).
6. Concluziile unei expertize medico – legale psihiatrice
Obiectivul principal al acestei expertize este stabilirea
discernamāntului.
Criteriile pentru stabilirea discernamāntului se culeg din toate partile
raportului medico-legal, si anume din:
-istoricul faptelor luate din dosarul judiciar;
-antecedentele infractorului;
-examenul psihiatric;
-examenul psihologic.
Discernamāntul este manifestarea, efectul functiilor cognitive. El este
criteriul normalitatii. Īn concluzie se mentioneaza, īn calitate de
criterii, puterea afectiva redusa (īn psihopatii) sau puterea volitiva
redusa (toxicomanii).
Momentele cele mai importante ale concluziei sunt:
-boala si starea discernamāntului īn momentul examinarii medicale;
-daca fapta pe care a facut-o infractorul s-a consumat cu discernamānt;
-recomandari de tratament medical si recomandari educative īn special la
minori.
Īn momentele de mai sus discernamāntul are unele schimbari curioase:
-deseori inculpatul are discernamāntul integru īn momentul examinarii
medicale, dar nu 1-a avut īn momentul savārsirii infractiunii (betie,
stare confuzionala etc.);
-alteori inculpatul a avut discernamānt īn momentul efectuarii
infractiunii, dar nu mai are discernamānt integru īn momentul examinarii
medicale.
Acest lucru se explica uneori prin "psihoza de detentie" care a survenit
īntre timp (pseudo dementa de detentie). Este trecatoare. Imediat dupa
eliberarea din īnchisoare, subiectul īsi revine iar daca este pus īn
situatia de a evada, evadeaza. Aceasta situatie explica starea de
prostratie pe care o au unii detinuti īn timpul judecarii. De altfel mai
intervin uneori si simulari. Simularea este definita ca imitarea, crearea
tulburarilor (somatice si psihice) unei boli inexistente (sau artificiale)
īn scop utilitar si anume: eschivarea de la munca, de la armata, de la
urmariri judiciare, urmarirea de beneficii materiale etc.
Simulare se rezolva prin examinarea cu tact si grija a bolnavului,
utilizāndu-se de obicei internarea īn spital pentru stabilirea
diagnosticului si concomitent sunt analizate informatiile din dosarul
judiciar, antecedentele infractorului etc. (Rev. "Probleme de medicina
legala" nr. 16/1983, Bucuresti -art. "Experienta noastra īn expertiza
medico-legala psihiatrica" Gh.Sima, M.Tico).
Expertiza medico-legala psihiatrica a infractorilor cu deficiente psihice-
oligofrenii, imbecili, cretini, schizofrenici, dementi etc., nu ridica
probleme deosebite daca exista o suficienta documentatie. Acestia fiind
depistati si diagnosticati de timpuriu (gradinite, scoli, armata).
Probleme mai deosebite pun cei cu forme usoare, īn special cazurile limita
(psihopatii, nevrotici, carateropatii) – parte din ei fiind si
recuperabili prin dirijarea catre institutiile specializate.
Cunoscāndu-se regimul juridic al betiei patologice cu precizarea facuta de
lege, īn sensul ca betia voluntara chiar daca nu este completa, nu
īnlatura caracterul penal al faptei precum si faptul ca la fel de frecvent
este invocata aceasta stare din momentul savārsirii faptelor ca o conditie
sau motiv de disculpare (prin afectarea capacitatii psihice consecutiv
tulburarilor de constiinta si discernamānt pe care le antreneaza), precum
si realitatea ca etilismul acut si cronic constituie, la fel de frecvent
cauze favorizante si circumstante declansatoare de acte antisociale,
precizam ca nu trebuie sa se confunde cu betia intentionata (īn scopul
treceri la act sau "anestezie morala’) si nici cu cea accidentala (destul
de rara de altfel).
Amplificānd simptomatologia īn coroborare cu continutul absurd al faptelor
(lipsa de mobil evident, cantitatea mica, nesemnificativa de bauturi
ingurgitata, cu reactii agresive paradoxale si amnezia totala la trezire),
se invoca destul de frecvent, si mai ales ridica probleme, devine imperios
necesara obiectivarea formei atipice de betie acuta numita "patologica"-
termen consacrat pentru a sublinia fondul patologic pe care se suprapune
si tulburarilor de constiinta de tip crepuscular pe care le genereaza, la
fel ca si īn cadrul unor episoade confuzionale acute toxice.
Facem precizarea ca, lucrarea de expertiza prin investigarile din momentul
examinarii, nu poate proba starea de betie din momentul faptei, īnsa o
poate interpreta (daca este atestata prin restul probatoriului), īn sensul
celor sus mentionate, poate fi obiectivata destul de rar (daca s-au
recoltat date biologice pentru determinarea alcoolemiei imediat sau pāna
īn 12-24 ore de la savārsirea faptei), si o poate "reconstitui" obiectiv
numai īn situatia īn care se presupune o betie patologica. Investigarea
cunoscuta si obligatorie se face ori de cāte ori se presupune o asemenea
stare, prin īnregistrarea EEG īnainte si dupa activarea cu alcool,
recomandāndu-se administrarea felului si a cantitatii de bautura alcoolica
cunoscute ca au fost utilizate la data respectiva, observāndu-se totodata
clinic comportamentul subiectului din momentul investigarii care este
obligatoriu a fi consemnat īn buletinul electroencefalografic.
Desi aceasta "reconstituire" nu poate reproduce si alte circumstante din
momentul faptei (starea fiziologica sau patologica), nici conditiile de
ordin socio-psihologic declansatoare, totusi aceasta investigare prin
provocare sau activare la alcool este obligatorie pentru a atesta sau a
exclude fondul patologic, de tipul leziunilor de microorganicitate
cerebrala īn coroborare cu comportamentul dupa ingerarea alcoolului si
ulterior ("daca betia obisnuita este raspunsul creierului normal la o
cantitate mare de alcool, betia patologica este raspunsul unui creier
bolnav ".
Pentru a atesta sau a exclude acest diagnostic de "betie patologica" cu
atāt mai mult īn acte antisociale deosebit de grave, aceasta investigare
devine obligatorie, la fel ca si examenul psihologic la minori (cu
referire speciala la nivelul de dezvoltare al intelectului) (Rev "Probleme
de medicina legala nr.20/1987, art. "Scrisoare metodologica cu privire la
expertiza medico-legala psihiatrica"- M. Terbancea, V. Predescu, V.
Dragomirescu, D. Prepeliceanu, C. Hanganu, Fl. Stanescu)
Precizam ca legea prevede, īn cazul infractiunii de omor deosebit de grav,
efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice, precum si īn situatia
īn care organul judiciar are īndoieli asupra starii psihice a autorului
infractiunii- art. 117, al. 1 si al. final, Codul de procedura penala.
(Dr. Al. Boroi, "Infractiuni contra vietii", Ed. National, Bucuresti,
1996, pag. 25).
PROBLEMATICA DISCERNAMĀNTULUI
Din punct de vedere etimologic si al continutului semantic īn general,
DISCERNaMĀNTUL este definit ca o facultate esentiala a spiritului, cu
radacini adānci īn intelect si īn constiinta, care permite fiintei umane
sa se orienteze īn complexul vietii sociale pe raspundere proprie, īn
cadrul unei autonomii bio-psihice, conditionate de legile naturii si de
comandamentele moralei si ordinii juridice pozitive, care garanteaza si
ocrotesc interesele si aspiratiile personale legitime.
Īn caz de īncalcare, sanctionata de legea penala, a comandamentelor, sub
aspectul specific incidentei legii, discernamāntul apare drept
criteriu-cheie īn aprecierea responsabilitatii penale a faptuitorului,
major sau minor, īn limitele responsabilitatii sale morale si ale
libertatii sale de autodeterminare.
Legea penala nu defineste discernamāntul si nu foloseste acest termen
decāt īn stabilirea responsabilitatii penale a delincventilor. Īnglobarea
īn definirea infractiunii a notiunilor de vinovatie, intentie si culpa,
plaseaza conceptul infractiunii pe linia procesului psihic ce premerge si
īnsoteste fapta incriminata. Responsabilitatea penala evidentiaza
semnificatia psiho-juridica a celor trei notiuni si este privita prin
prisma manifestarii libere de vointa si de constiinta a infractorului.
Ca sinteza a functiilor psihice, discernamāntul reprezinta o convertire īn
plan psihologic si psihiatric a notiunii juridice de responsabilitate.
El reprezinta atāt scopul principal al expertizei medico-legale
psihiatrice cāt si criteriul fundamental īn functie de care se poate
aprecia si deci judeca continutul responsabilitatii penale a unui
infractor.
Deoarece starea de discernamānt este prezumata pāna la proba contrarie, īn
cazul oricarui individ adult aflat īn conflict cu legea penala, se poate
considera ca ea reprezinta o adevarata cheie de bolta a īntregului sistem
penal, deoarece pe ea se sprijina īntreaga teorie a penalitatii.
Responsabilitatea penala este conditionata de pastrarea discernamāntului
īn momentul comiterii faptei. La rāndul sau, discernamāntul este
conditionat atāt de caracterul inteligibil al faptei cāt si de starea de
constiinta a infractorului īn momentul comiterii faptei.
Starea de constiinta este determinata de:
– nivelul structurarii constiintei (se iau īn considerare cele trei trepte
de structurare ale constiintei: elementara, optional logica si
axiologica);
– nivelul structurarii personalitatii (nivelul inteligentei plus treptele
de destructurare psihopatogica).
Discernamāntul nu se deduce automat din precizarea entitatii psihiatrice
si depinde de stadiul evolutiv al bolii.
Discernamāntul rezulta din urmatoarele cinci premize:
a) caracterul faptei;
b) structura personalitatii;
c) boala psihica subiacenta;
d) nivelul constiintei;
e) momentul evolutiv al bolii.
Expertiza medico-legala psihiatrica nu se rezuma la un diagnostic, fie el
si complex, care sa concretizeze static un fenomen psihopatologic
consecinte medico-legale. Īn sfera infinita a comportamentelor deviante,
expertul este chemat sa aduca argumente stiintifice de natura
psiho-medicala care sa ofere justitiei o interpretare dinamica a unui
proces complex cauzal si sa stabileasca legatura prin metode de
reconstituire a cauzei, plecānd de la analizarea efectului. Necesitatea
imperioasa de transpunere a determinismului fenomenelor biopsihologice si
medicale pe plan social juridic devine astfel unul dintre dezideratele
expertizei medico-legale.
Īn criteriologia medico-legala, pentru realizarea rolului de mediator
metodologic specific sunt indispensabile notiuni sau concepte
universal-valabile si de semnificatie recunoscuta ca valoare
epistemologica pentru principalele institutii judiciare.
Metodologia expertizarii a demonstrat necesitatea utilizarii conceptului
de capacitate psihica ca ansamblu al functiilor de sinteza ale vietii
psihice si totodata al trasaturilor de personalitate, ceea ce reprezinta
īn fond o aptitudine complexa, mai cuprinzatoare, mai integratoare si mai
apropiata de conceptul de responsabilitate pe care īncearca sa-1
defineasca, mai ales pentru faptul ca, poate fi legat si de marile
categorii ale bolilor psihice si de intensitatea tulburarilor lor.
Notiune specifica teoriei si practicii medico-legale psihiatrice,
capacitatea psihica reprezinta posibilitatea sau facultatea functiilor
psihice elementare si de sinteza de a actiona corect si adecvat īn raport
cu obiectele, fenomenele si categoriile mediului īnconjurator īn scopul
adaptarii suple si armonioase a individului la mediu. Capacitatea psihica
este o notiune abstracta ca si responsabilitatea, desemnānd o proprietate
a psihicului uman si caracterizānd subiectul din punct de vedere al
integritatii si unitatii sale cognitive, afectiv-volitive,
anticipativ-acvionale, axiologice si etico-morale. Fara sa fie o functie a
psihismului īn sensul psihologic al cuvāntului, ea exprima
functionalitatea psihismului īn totalitatea lui si īn raporturile sale
complexe cu mediul. Capacitatea psihica este, asadar, potentialitatea
adaptiva implicita a psihismului normal, corespunzator dezvoltat,
constituind premiza obligatorie a responsabilitati si cadrul psihologic
general al discernamāntului.
Capacitatea psihica determina si categoriile juridice de vinovatie,
capacitate de exercitiu si capacitate de raspundere. Are o semnificatie
dinamica si integratoare, operationānd si specificānd necesitatilor de
fundamentare teoretica si acelora de aplicabilitate practica ale
expertizei medico-legale psihiatrice, ea permitānd implementarea īn acest
domeniu interdisciplinar al cuvāntului global a personalitatii la nivelul
cel mai general de integrare, care este adaptarea la impactul cu mediul,
societatea dar si prin prisma functionarii intrinseci a personalitatii la
nivelul functiilor sale fundamentale elementare si de sinteza.
Capacitatea psihica reprezinta continutul psihologic, medical al
conceptului de responsabilitate si a carui conditie este.
Capacitatea psihica si responsabilitatea nu sunt concepte similare si nici
echivalente, responsabilitatea fiind cuprinsa īn capacitatea psihica, dar
ele reprezinta doua incidente diferite, juridica si psihologica, ale unuia
si aceleiasi realitati psiho-sociale psihismul si persoana umana angrenata
īntr-o actiune ilicita.
Capacitatea psihica confera o dimensiune explicita si un cadru concret
criteriului medical al responsabilitati, discernamāntul.
Īn cazul adultului, capacitatea psihica se va caracteriza prin
normalitatea proceselor si functiilor psihice. Procesele cognitive pot fi
exprimate prin concordanta vārstei mintale cu cea cronologica conform
baremelor admise.
Comportamental, integritatea capacitatii psihice este relevata prin
absenta manifestarilor clinice de boala. Din punct de vedere cognitiv se
accepta o capacitate psihica redusa sau limitata īn cazul nedezvoltarilor
īn medii din oligofrenii (nivel reprezentat de obicei prin QI) si de
asemeni, se mai accepta īn situatia deteriorarilor psihice simptomatice
datorate unor cauze organice (reprezentat psihometric prin indici de
deteriorare organica).
Incapacitatea psihica din toate tulburarile care afecteaza nivelul de
vigilitate al constiintei (toate tulburarile de tip cantitativ cāt si
calitativ), afectiunile psihotice care distorsioneaza perceperea si
interpretarea realitatii prin modalitatea halucinator deliranta.
Putem vorbi de existenta capacitatii psihice la minorul de 14 ani, vārsta
admisa conventional pentru aparitia discernamāntului (conform art. 99,
Codul Penal). Īn intervalul 14-16 ani existenta discernamāntului va fi
afirmata doar daca se va constata prin expertiza, ceea ce īnseamna ca
existenta capacitatii psihice (si deci a discernamāntului) nu este
postulata pentru acest interval de vārsta.
Justificarea stiintifica a acestui articol de lege corespunde unei
realitatii biologice fundamentale, aceea a variabilitatii fenomenelor
lumii vii, stabilirea unor intervale conventional admise ale domeniului
medico-legal al minoratului (14-16 ani si 16-18 ani) corespunzānd unei
necesare individualizari a aprecierii medico-legale psihiatrice a
capacitatii psihice si a discernamāntului.
Conditia medico-psihologica a responsabilitatii este integritatea
capacitatii psihice, ceea ce confera persoanei īn stare de deplina
capacitate psihica atāt capacitatea de exercitiu cāt si capacitatea de
raspundere.
Capacitatea de raspundere reprezinta aptitudinea de a evalua corect
semnificatia sanctiunilor juridice corespunzatoare faptelor ilicite si de
a suporta urmarile negative ale acestor sanctiuni. (Probleme de medicina
legala, nr.20/1987, art. "Despre structura discernamāntului", Fl. GALDAU)
Imputabilitatea unei fapte penale depinde de comiterea ei cu vinovatie,
iar conditia existentei vinovatiei este capacitatea psihica. Vinovatia, pe
de alta parte, este conform principiilor dreptului, conditia juridica a
raspunderii penale.
Vinovatia consta īn capacitatea psihica a faptuitorului īn momentul
savārsirii faptei fata de continutul si consecintele ei si presupune doi
factori:
-factorul intelectiv (cunoasterea semnificatiei sociale a faptei);
-factorul volitiv (libertatea de deliberare si decizie).
Vinovatia se poate manifesta sub doua forme: intentia si culpa.
Intentia directa presupune capacitatea de a prevedea rezultatele actiunii,
acceptarea consecintelor. Intentia indirecta exclude urmarirea activa a
rezultatului faptei, dar presupune prevederea si acceptarea procedurii
penale.
Culpa poate consta īn neglijenta (absenta prevederii rezultatului
actiunii, deci subiectul trebuia sa o faca) si usurinta sau imprudenta
(subiectul prevede rezultatul actiunii sale, dar nu īl accepta,
considerānd fara nici un temei ca nu se va produce). ("Probleme de
medicina legala" nr.20/1987, art. "Discernamāntul si responsabilitate" –
Eduard Pamfil).
Am insistat asupra determinarilor vinovatiei, responsabilitatii si
capacitatii de a raspunde, īntrucāt dupa cum observam din definirea
vinovatiei continutul ei este de natura psihica, dupa cum si continutul
capacitatii de a raspunde este de natura psihica.
Rezulta astfel clar necesitatea si valoarea operarii cu notiunea de
capacitate psihica necesara īntelegerii continutului notiunilor juridice
de responsabilitate, vinovatie, capacitatea de a raspunde.
Discernamāntul, notiune de tranzitie īntre limbajul psihiatric,
clinico-nosologic si cel juridic, apare ca rezultat al sintezei dintre
personalitate si constiinta, sinteza considerata pentru momentul comiterii
unei actiuni. Discernamāntul reprezinta capacitatea si calitatea unui
individ de a delibera asupra unei actiuni (sau inactiuni) precum si
capacitatea de a prevedea consecintele actiunii (sau inactiunii) si de
a-si organiza motivat activitatea īn vederea īmplinirii unui scop
(activitati).
Discernamāntul este aplicarea specifica a notiunii generale de capacitate
psihica īn situatia concreta a unei fapte imputabile ce face obiectul
expertizei medico-legale psihiatrice.
Discernamāntul este un concept general care defineste nivelul fundamental
de functionare diferentiala a constiintei.
Discernamāntul este o modalitate care tine de "ordinul lui a avea" al
fiintei. Limbajul si gāndirea psihologilor au simtit acest caracter si
1-au "īmprumutat" si juristilor, sugerāndu-le sa se "īntrebe" si sa
hotarasca daca un ins are sau nu are discernamānt.
(Probleme de medicina legala, nr. 20/1987 art. "Discernamānt si
responsabilitate" Ed.Pamfil)
Discernamāntul (capacitatea psihica raportata la faptul medico-legal) este
emanatie a celor doua mari functii de sinteza ale psihismului
personalitatea si constiinta, se proiecteaza īn filmul existential al
persoanei īn concordanta cu experienta anterioara de viata, cu toate
valentele ei anticipative, perceptive, motivationale, actionale si de
atitudine etico-morala.
Īn jurul notiunii de discernamānt se structureaza teoria si practica
expertizei medico-legale psihiatrice, ea fiind operationala īn cadrul larg
al notiunii de capacitate psihica precum si numai īn domeniul
interdisciplinar al psihiatriei si medicinii legale (care este expertiza).
Aprecierea discernamāntului este determinata de organizarea motivata a
faptei, de structura si gradul de dezvoltare al personalitatii, precum si
de structura si integritatea constiintei īn momentul comiterii faptei.
Recunoastem constiintei urmatoarele nivele:
l. constiinta elementara – ce asigura nivelul de veghe si vigilenta si
prezenta spatio-temporala (Eu-Tu-El, Aici-Acolo-Acum-Atunci);
2. constiinta operational-logica – prin care procesele intelectuale
perceptuale, si de gāndire au coerenta si reflecta obiectiv realitatea;
3. constiinta axiologica – de optiune a valorilor dupa criteriile sociale
curente;
4. constiinta etico-morala – prin care subiectul este capabil sa discearna
binele, si raul pe care actiunile sale le produc societatii.
Aprecierea discernamāntului se materializeaza īn expertiza prin exprimarea
prezentei sau abolirii lui, ceea ce atrage dupa sine pastrarea sau
pierderea responsabilitatii juridice.
Data fiind īnsa existenta prevederilor locale īn legatura cu
individualizarea pedepsei precum si a faptului ca majoritatea cazurilor
expertizate se īnscriu īn sfera larga a psihologiei marginale, īn care se
constata doar o reducere a capacitatii psihice, se accepta īn expertiza
formularea "discernamāntului scazut" ca treapta intermediara pe scala
dintre extremele prezentei si abolirii lui.
Literatura de specialitate ne arata ca īn ceea ce priveste expertizarea
medico-legala psihiatrica a infractorilor, cele mai importante
diferentieri se refera nu la probleme de esenta ci la detalii procedurale,
care decurg īn mare parte din particularitatile si diferentierile
stipulate īn Codul de procedura penala.
Exista anumite divergente de opinie īn ceea ce priveste acceptarea sau
excluderea notiunii de discernamānt atenuat, dar problematica
discernamāntului este īnca o problema deschisa īn care diferentierile prea
transante sunt corectate īntotdeauna de cerintele practicii si de
diversitatea nelimitata a cazuisticii penale. ("Probleme de medicina
legala" nr.20/1987 art.: "Contributii la metodologia expertizei
interdisciplinare medico-legale psihiatrice" V. Dragomirescu, art.
"Responsabilitate, capacitate si discernamānt īn perspectiva
antropologica, juridica si psihica", M. Lazarescu art. "Premise pentru
elaborarea unei definitii legale a discernamāntului").
Aspecte specifice ale aprecierii capacitatii de discernamānt īn raport
cu tulburarile psihopatologice
Evaluarea clinica a capacitatii psihice si discernamāntului comporta
deosebiri semnificative īn cadrul diferitelor clase de boli psihice si
stari psihopatologice.
Pentru a putea stabili coordonatele specifice ale aprecierii
discernamāntului īn contextul diversitatii tablourilor clinice cu care se
confrunta expertul īn activitatea sa, vom sistematiza tulburarile psihice
īn functie de criteriul intensitatii din perspectiva raportarii acestuia
la nivelul destructurarii constiintei si, consecutiv acesteia, cu nivelul
dezvoltarii patologice (īnaintea aparitiei tulburarii, adica
personalitatea premorbida, īn timpul manifestarii clinice, dupa reducerea
tulburarii). Afectarea partiala a nivelului elementar al constiintei (prin
perturbarea orientarii auto si allopsihice, cu pastrarea nivelului de
vigilenta) are loc īn nedezvoltarile profunde grave (oligofrenii), demente
si mai rar, īn destructurarile grave, predominant calitative ale
constiintei.
Īn aceste situatii, subiectul este īn incapacitate psihica, discernamāntul
fiind abolit.
Afectarea constiintei operational logice apare īn toate starile
psihopatologice de intensitate psihotica: atāt īn acele al carui nucleu
psihopatologic este constituit de destructurarea predominant calitativa a
constiintei, de intensitate si durata variabile (ca īn sindroamele
confuzionale de diferite etiologii, unei stari toxice medicamentoase,
betia complicata, starile crepusculare epileptice, disociatiile isterice
din tulburarile isterice, reactiile acute de soc) cāt si īn schizofreniile
paranoide, bufeurile delirante, psihozele simptomatice, īn care
perceperea-interpretarea realitatii este distorsionata prin modalitatea
halucinator-deliranta.
Īn asemenea situatii expertizatul se afla, de asemenea, īn situatii de
incapacitate psihica, cu discernamānt abolit īn functie de fapta comisa,
dat fiind ca prin alterarea profunda sau suspendarea integrarii perceperii
realitatii, reflectarii ei obiective, coerente si operarii logice
ideatice, orice posibilitate adaptativa si actionala la mediu este
exclusa.
Īn psihozele delirant-halucinatorii, dat fiind ca tulburarea nu afecteaza
atāt de profund si īn totalitate procesele intelective, perceptuale si de
gāndire, subiectul mai poate pastra totusi, uneori, īn afara sectorului
invadat de productivitatea delirant-halucinatorie, o relativa relationare
adecvata la mediul extern, dar limitata la aspectele neafectate de
tematica deliranta. Īn mod evident si conform regulii dupa care nivelele
constiintei superioare celui īn principal destructurat de nucleul
psihopatologic al tulburarii sunt consecutiv afectate, īn toate situatiile
clinice enumerate, subiectul nu mai are aparatul logic operational pe care
se edifica īn primul rānd capacitatea anticipatorie, perturbāndu-se
concomitent optiunea axiologica si etico-morala.
Internalizarea valorilor etico-morale ale societatii respective si
discernerea binelui de rau pe care eventual actiunile proprii īl pot
provoca celor din jur si societatii, presupune o interactiune complexa
īntre trasaturile personalitatii premorbide, mediul educational si afectiv
cultural familial si din microgrupul social īn care s-a dezvoltat
individul.
Afectarea acestor nivele de constiinta este cel mai frecvent īntālnita īn
grupul tulburarilor de personalitate (psihopatii, unele stari psihopatoide
efectuale sau reziduale post-procesuale).
Pe grupe nosologice pot fi mentionate unele aspecte particulare ale
aprecierii capacitatii de discernamānt.
DEMENtELE, indiferent de etiologia lor sau de cadrul psihiatric,
neurologic sau de alta natura īn care evolueaza, discernamāntul este
abolit. Ca particularitati ale faptelor antisociale comise mai frecvent de
acesti bolnavi, notam: caracterul absurd nemotivat, deseori lipsit de
utilitate evidenta pentru bolnav si nu rareori nociv lui, cu absenta
oricaror masuri de prevedere īn comiterea actiunii, reflectānd adesea
dezinhibarea unor pulsiuni elementare, rareori sexuale, cu grave si
paradoxale denudari etico-morale.
Īn cadrul SINDROAMELOR PSIHOORGANICE DETERIORATIVE (NIEDEMENTIALE),
aprecierea capacitatii psihice si de discernamānt va tine cont pe lānga
contextul clinic, de gradul deteriorarii, obiectivat prin testele
psihometrice specifice coroborate cu fapta comisa care se poate īnscrie
īntr-o arietate mult mai mare īn cazul dementelor. Faptele comise pot avea
un grad mai mare de complexitate si pot reflecta uneori deficitele de
memorie, operational-logice, instabilitatea afectivemotionala,
sugestibilitatea crescuta etc.
Īn grupa oligofreniilor adultului, cu cāt nivelul cognitiv obiectat
psihometric prin QI este coborāt, cu atāt se poate observa o asemanare mai
mare īn ceea ce priveste profilul faptelor antisociale comise, cu cel
descris anterior la categoria dementelor. Controlul pulsional redus se
traduce deseori prin "furturi din necesitate", obiecte cu valoare mica dar
atragatoare pentru subiectul respectiv. La oligofreni, mai frecvent ca īn
alte categorii nosologice, se īntālneste piromania, adeseori motivata
pueril, dovedind incapacitate īn aprecierea consecintelor propriilor
fapte. La fel ca si īn dementa, oligofrenii pot comite distrugeri sau
accidente prin simpla necunoastere a modului de utilizare a unor
dispozitive, accidente care uneori pot avea urmari dramatice.
Infractiunile contra persoanei, comise de oligofreni se bazeaza pe
impulsivitatea lor crescuta, riposta exagerata la jigniri si contrarieri,
reactivitate mare la alcool, sugestibilitate datorita careia sunt
vehiculati, manipulati cu usurinta.
Īn cazul EPILEPSIEI problematica medico-legala psihiatrica compara doua
aspecte principale: faptele comise īn timpul unor tulburari de constiinta
si cele pe fondul tulburarilor psihopatologice intercritice.
Īn tulburarile de constiinta de tip crepuscular se pot comite fapte
deosebit de grave (omoruri caracterizate prin cruzime si atrocitati,
uneori cu caracter bizar, incendieri-inclusiv a cadavrului etc.), cu
amnezia perioadei de crepuscul a constiintei si a faptei comise. Īn starea
respectiva de automatism ambulator bolnav este accesibil contactului si
aparent insensibil la ceea ce se īntāmpla īn jurul sau. Īn crizele
psihomotorii continutul faptei este influentat īn buna masura de
caracteristicile crizelor la bolnavul respectiv. Īn perioada post-critica
din epilepsia de tip grand-mal, īn cadrul unor stari confuzionale, se pot
de asemenea produce fapte cu potential medico-legal ca īn orice stare
confuziva. Aceste fapte se caracterizeaza prin elementaritatea lor, lipsa
de elaborare, aspectul īntāmplator, circumstantial, uneori absurd. Īn
toate aceste situatii discernamāntul este abolit.
Īn perioada intercritica precumpanitoare īn aprecierea discernamāntului
apar trasaturile de personalitate descrise la epileptici, care pot duce la
infractiuni cauzate de impulsivitate, explozivitate, tendinta la virulenta
si revendicare, adezivitate si vāscozitate, infractiuni produse uneori
prin raptus (fapte intempestive, disproportionate fata de cauza
exterioara, care pot aparea surprinzatoare pentru cei din jur). si īn
cazul epilepticilor, tratati sau netratati, alcoolul creste potentialul
antisocial. De regula, pentru faptele antisociale comise pe fondul
tulburarilor psihopatoide nedementiale intercritice epileptice, aprecierea
discernamāntului se face nuantat de la caz la caz.
Īn ALCOOLISMUL CRONIC, consecintele medico-legale psihiatrice pot implica
urmatoarele situatii: "psihopatizarea" personalitatii ca urmare a abuzului
cronic de alcool, alcoolismul la un psihopat preexistent, precum si
alcoolismul simptomatic īn psihozele majore (schizofreniile si bolile
afective).
Īn alcoolismul cu dependenta fizica si psihica, comportamentul antisocial
are un continut foarte variat, pornind de la necesitatea continuarii
abuzului de alcool, trecānd prin tulburarile fazelor acute (delicte
īmpotriva persoanelor, sau proprietatii) si sfārsind cu deteriorarea
axiologica si etico-morala pāna la stari impresionante de decrepitudine si
mizerie fiziologica, cu pierderea demnitatii umane elementare, cu grave
consecinte de statut si rol familial, social si profesional.
Ca īn cazul intoxicatiilor medicamentoase, modificarile de personalitate
ale alcoolicului cronic psihopatizat sunt centrate pe subordonarea totala
a scopurilor existentei, nevoii imperioase de continuare a consumului de
alcool (sau drog). Se ajunge astfel la un adevarat cerc vicios, cu
consecinte socio-profesionale grave prin stergerea pāna la disparitie a
simtului etico-moral.
Īn cazul alcoolismului simptomatic, asociat unor psihoze endogene majore,
acesta constituie de regula, din punct de vedere medico-legal, un factor
agravant al statutului bolnavului din punct de vedere al capacitatii sale
psihice. Discernamāntul alcoolicilor cronici va fi apreciat īn functie de
circumstantele īn care s-a comis fapta antisociala, de gradul deteriorarii
personalitatii, de existenta unor perioade dipsomatice si de comiterea
faptei sub influenta acuta a alcoolului sau īn afara acestuia. Īn cazul
ALCOOLISMULUI ACUT, mai mult sau mai putin īntāmplator, īn afara unui
alcoolism cronic, se pot distinge betiile simple de cele complicate si de
betia patologica.
Betia acuta comuna nu īndreptateste īnlaturarea raspunderii, mai mult, din
punct de vedere juridic, īn unele cazuri, prin caracterul voluntar al
ingestiei, ea poate constitui o circumstanta agravanta.
Betia complicata, poate constitui un factor de diminuare a
discernamāntului care va fi apreciat īn contextul complex al faptei
comise, cantitatii de alcool ingerate, comportamentului subiectului
īnainte si dupa comiterea faptei.
Betia patologica (intoxicatia alcoolica acuta idiosineratica), constituie
o tulburare de tip crepuscular a constiintei cu un anunt substrat organic
(sechele post-traumatice, postmeningoencefalice, hetero-toxice etc.).
Tipica pentru aceasta tulburare este aparitia unui comportament extrem de
violent, necaracteristic personalitatii anterioare a subiectului, de
aspect automat asemanator celui din starile crepusculare epileptice, ce
apare īndeosebi dupa mici ingestii de alcool, si care nu ar produce īn mod
normal astfel de manifestari.
In cazul interferentelor confuziv-onirice si delirante, acute si subacute,
(delirium si predelirium tremens), fiind vorba de tulburari majore de
intensitate psihotica ale constiintei, discernamāntul este abolit.
Aceeasi concluzie se impune expertizei si īn cazurile de delir alcoolic de
gelozie si īn alte psihoze alcoolice cronice, care apar de regula, īn
cadrul unei organizari cerebrale semnificative a alcoolismului, precedate
uneori de perioade de delirium tremens.
SCHIZOFRENIA comporta o apreciere diferentiata a discernamāntului īn
functie de etapa evolutiva (faza acuta sau faza defectual-reziduala). Īn
faza de stare, īn functie de forma clinica, faptele antisociale comise pot
fi urmarea unor mecanisme delirant halucinatorii cu caracter imperativ
(delir de persecutie, urmarire, otravire, filiatie, halucinatii auditive
imperative) a unor tulburari comportamentale consecutive pierderii
unitatii personale sau modificarile afective de tip schizofrenic. Īn
aceste situatii clinice, discernamāntul este abolit, la fel ca si īn
raptusurile catatonice, sau īn debuturile medico-legale ale unor forme
clinice de schizofrenie (īn special forma hebefrenica).
Ca forma tipologica antisociala, se impune a fi amintit omorul patologic
concretizat prin absurditate, motivatie deliranta, exercitāndu-se asupra
unor persoane securizante din anturaj, cu absenta frapanta a oricarei
tentative de disimulare.
Īn cadrul starilor post-procesuale distingem defectul pur si tip
apato-bulic, ce poate ridica probleme medico-legale prin sugestibilitate
sau inactiune si starile reziduale caracterizate prin persistenta unei
productivitatii psihotice īnchistate dar uneori suficient de intensa
pentru a constitui motivatia patologica a unor fapte antisociale. Īn
functie de legatura cauzala dintre tulburarile psihopatologice si fapta
comisa, discernamāntul poate fi apreciat abolit sau diminuat.
Īn cadrul BOLILOR AFECTIVE implicatiile medico-legale de fazele maniacale
(īn special īn forma coleroasa si īn furorul maniacal) si se refera la
acte agresive, distructive, acte nesabuite privind bunurile proprii sau
ale persoanelor apropiate sau acte riscante pentru cei din jur. Uneori
astfel de acte constituie debutul medico-legal ca simptom-semnal, al fazei
maniacale.
Discernamāntul acestor bolnavi este abolit.
Fazele depresive psihotice ale bolii afective ridica mai rar probleme
medico-legale, īndeosebi sub forma sinuciderilor altruiste, a delirurilor
de vinovatie cu modificarea deliranta a comportamentului cānd
discernamāntul este de asemenea abolit. Aceeasi apreciere a
discernamāntului se aplica si īn cazurile melancoliei de involutie sau
alte forme de depresie prezente la vārsta a treia.
Īn PSIHOZELE PARANOIDE cu delir de persecutie, de gelozie, prejudiciu
moral si material, cu aspect nucromanic al delirului confera
probabilitatea de comitere a unor fapte antisociale grave si de multe ori
imprevizibile si īn aceste situatii discernamāntul este abolit.
Īn psihozele parafrenice si paranoice discernamāntul este abolit iar
actele antisociale comise – īn special paranoia vera – pot avea o
gravitate deosebita (persecutantul-persecutor, delirurile pasionale)
putānd ajunge pāna la omor, uneori cu caracter de omor īn masa.
PSIHOPATIILE – īn cadrul acestor tipuri de tulburari se remarca decalajul
dintre capacitatea cognitiva si operational-logica si scaderea
capacitatilor de control volitional si de transpunere īn conduita a
principiilor etico-morale pe care subiectul le cunoaste dar nu le aplica,
sau le aplica, dar īn mod inconsecvent.
La psihopat se produce o continua confruntare a motivelor care,
desfasurata pe fondul unei incapacitati de autocontrol al impulsurilor
favorizeaza actele comportamentale cu beneficiul imediat, indiferent de
consecintele lor asupra celor din jur sau asupra societatii, consecinte pe
care subiectul le cunoaste dar nu reuseste īn suficienta masura sa le
moduleze volitional si adesea, prin scurt-circuitare apreciaza insuficient
abaterea de la normele sociale cunoscute.
Cel mai frecvent ajung la expertiza tipurile excitabile, impulsiv,
timopat, hipertim pozitiv, instabil, schizoid, paranoic si asa numita
personalitate border-line (de granita). Mai rar ajung sa comita
infractiuni psihopatii astenici, psihastenici, timopatii depresivi,
"īnchisii īn sine patologic".
Comportamentul infractional psihopat se caracterizeaza printr-un mare
polimorfism putānd include practic orice tip de infractiune, de orice
gravitate si complexitate.
Frecvent īn geneza actului infractional este implicat alcoolul, ca factor
favorizant, habitual sau īntāmplator.
Cu exceptia decompensarilor psihotice tranzitorii, discernamāntul
psihopatilor delincventi nu poate fi considerat abolit.
Starile psihopatoide īmplinesc conditiile a doua complexe psihopatologice:
cel psihoorganic sechelar reprezentat de sindromul slabirii capacitatilor
intelective si cel al destructurarii personalitatii, prin dezvoltarea
lezionala sau regresiune.
Īn starile psihopatoide lezionale si de regresiune discernamāntul este
scazut prin substratul psihoorganic constant al tulburarii, īn timp ce īn
tulburarile similare fara substrat lezional evidentiabil, afectarea
discernamāntului va fi apreciata īn contextul cauzalitatii faptei.
DISIMULAREA, īntālnita īn unele sindroame paranoide si īn paranoia,
confera comportamentului antisocial al unora dintre acesti bolnavi, un
caracter imprevizibil, cu un crescut potential medico-legal.
Īn cazul altor reactii de intensitate psihotica, prezinta interes, prin
abolirea discernamāntului, reactiile acute si subacute de soc: efectul
patologic, fuga patologica, stuporul reactiv, reactiile anxioase si
depresive psihotice cu sau fara agitatie motorie, care pot avea implicatii
medico-legale.
Un mecanism psihopatologic aparte consta īn comiterea unor acte
antisociale prin reactii de scurt-circuit īn cursul carora constiinta si
critica asupra propriilor actiuni sunt temporar suspendate si care sunt
īnsotite de amnezia episodului. Faptele antisociale comise pot fi uneori
deosebit de grave cu discernamānt abolit.
Expertizarea psihiatrica īn ce priveste patologia marginala de intensitate
nevrotica, este rareori necesara. Pot face exceptie unele cazuri de
nevroze obsesiv-compulsive īn care fenomenele compulsive mintale se
exteriorizeaza ca act (fenomen posibil dar rar) si unele cazuri de atacuri
de panica, īn care bolnavul, aflat īn plin atac de panica, poate avea un
comportament cu repercusiuni de ordin medico-legal. Īn aceste situatii,
aprecierea discernamāntului se individualizeaza de la caz la caz. Īn
concluzie, aprecierea medico-legala a discernamāntului nu poate fi
standardizata. Marea variabilitate a tablourilor clinice īn cadrul chiar
aceleiasi entitatii nosologice este dependenta de multitudinea unor
factori ca: personalitate premorbida, predispozitia genetica,
circumstantele de crestere si dezvoltare ale subiectului, stadiul evolutiv
al afectiunii, motivatia, natura si factorii situationali ai producerii
faptei criminale. ("Nu exista boala, exista bolnavi!").
Complexitatea problematicii discernamāntului, determinismul psiho-medical
al acestuia, impune individualizarea nuantata a aprecierii lui si nu
permite elaborarea unor scheme sablon, care sa stabileasca relatii īntre
tipul bolii si discernamānt.
***
BIBLIOGRAFIE
1. Scripcaru Gh., M. Terbancea – “Patologie medico legala”, Ed. Didactica
si pedagogica, Bucuresti 1983
2. Chirita V., Pirozynschi T., Boisteanu P. – “Psihiatrie clinica” – UMF
Iasi 1993
3. Probleme de medicina legala, nr. 20/1987 art.:
3.1. "Consideratii psiho-criminologice privind responsabilitatea penala" –
I. Enescu
3.2. Obstacole epistemiologice ale evaluarii discernamāntului īn expertiza
medico-legala psihiatrica" – Mircea Piticariu, S. Radulescu
3.3. "Opinii despre expertiza medico-legala psihiatrica legalitate,
practica judiciara" GM. Gh. Simionescu
3.4. "Conduite reactive cu implicatii medico-legale" – V. Dragomirescu, V.
Popa
3.5. "Conceptul de responsabilitate penala īn functie de capacitatea
psihica si grupele mari de boli psihice" – V. Predescu, M. Terbancea, St.
Milea, V. Dragomirescu, Gh. Litinschi, D. Prelipceanu, L. Alexandrescu, O.
Hanganu, A. Niturod, Fl. Stanescu, G. Voicu
3.6. Erorile īn practica medico legala (L. Cocora si colaboratorii)
vol.16/1983
3.7. Interdisciplinaritatea medicinei legale si dreptul medical (Scripcaru
Gh. si colaboratorii) vol. 16/1983
3.8. Corelatii īntre fapta comisa, discernamānt si masurile de siguranta
la psihopatii cu decompensari nevrotice si psihopatologice (E. Brumaru si
colaboratorii) vol. 20/1987
3.9. Premise pentru elaborarea unei definitii legale a discernamāntului
(I. Tenchea) vol. 20/1987
*
C.M.J. Galati (U.M. 02434)