Daniela Livia Doltu
Studiul de faţă reprezintă un prim demers realizat de către noi în cunoaşterea atribuirii cauzalităţii infracţionale ale minorilor din arest. Datele ce au rezultat din urma interviurilor cu minorii şi cu părinţii acestora au arătat că, la ambele categorii vizate, factorii consideraţi ca fiind răspunzături sunt plasaţi înafara minorului sau a familiei sale. Mai mult, apar mecanisme de apărare a căror rol este menţinerea unei imagini pozitive şi unitare despre sine.
Justificarea lucrării
În aria de cercetare a psihologiei sociale s-au făcut foarte multe cercetări privind atribuirea cauzalităţii unui număr mare de comportamente. Lucrând cu tineri care au săvârşit o infracţiune ne-am întrebat care este motivul pentru care minorii îşi recunosc sau neagă fapta în public şi care ar fi influenţele intrării lor în câmpul infracţional. Menţionăm încă de la început că scopul nostru nu reprezintă o trecere în revistă a cauzelor care au contribuit la intrarea unei persoane în câmpul infracţional, o radiografiere a trecutului şi personalităţii sale, ci doar modul în care, atât infractorul, cât şi familia sa fac atribuirile legate de acest fapt.
Vom considera atribuirea cu cele două forme ale sale: auto-atribuire şi hetero-atribuire şi vom identifica instanţa considerată a fi responsabilă (influnţele mediului social extins şi restrâns, influenţele anumitor particularităţi ce ţin de persoana infractorului sau chiar aspecte legate de victimă). Această verificare se va face atât la nivelul credinţelor infractorului, cât şi la cel al familiei sale.
Literatura de specialitate abordează pe larg această cauzalitate, dar din punctul de vedere al factorilor implicaţi şi nu din acela al atribuirilor pe care le face infractorul. Am fost interesaţi să identificăm tipurile de atribuire care apar în interiorul triunghiului format de: infractor – familia infractorului – faptă antisocială: cum vede infractorul legătura dintre fapta comisă şi toate influenţele care au acţionat asupra lui, dar şi atribuirile pe care le fac familiile lor asupra factorilor care au contribuit la transformarea propriului copil într-un infractor.
Întrucât pentru noi acest domeniu este relativ nou şi neavând la dispoziţie alte studii care să constituie o bază de plecare am optat pentru realizarea unui studiu explorativ, urmând ca următoarele noastre demersuri să vizeze doar anumite ţinte precise.

I. Atribuirea

1. Definirea atribuirii

Atribuirea este dependentă de modul în care subiectul percepe legătura dintre un eveniment şi cauzele sale. Cu cât această covariaţie este mai ridicată, cu atât atribuirea este mai puternică; atunci când există o covariaţie cu mai multe cauze posibile, atribuirea este slăbită.
Atribuirea cauzalităţii intrării unei persoane în câmpul infracţional poate face referire atât la o entitate (poate include persoane sau non-persoane), la o personă (se referă la actorul principal al acţiunii, persoana principală din eveniment) şi chiar la o situaţie (legată de condiţiile în care s-a desfăşurat comportamentul actorului). [Neculau A.]

2. Auto şi hetero atribuire

În viaţa socială, percepţia persoanei (auto-percepţia sau percepţia celuilalt) ocupă un loc privilegiat. Procesele de atribuire joacă un rol important în aceste activităţi perceptive, permiţând individului să-şi explice propriul comportament (auto-atribuire) şi pe al celuilalt (hetero-atribuire).
De asemenea, există diferenţe între auto-atribuire şi hetero-atribuire şi în ceea ce priveşte cauzalitatea (internă sau externă). Cauzalitatea internă atribuie comportamentele, evenimentele persoanei în cauză (trăsăturilor de personalitate, dispoziţiilor), în timp ce cauzalitatea externă consideră că un eveniment se datorează unei constrângeri din mediu. [Doise W., Mugny G.]

II. Delincvenţa juvenilă

1. Particularităţi specifice adolescenţei

Întrucât studiul nostru este centrat pe delincvenţa juvenilă, considerăm a fi important prezentarea câtorva particularităţi ale acestei vârste.
Legislaţia în vigoare în ţara noastră interzice privarea de libertate a unui minor cu vârsta mai mică de 14 ani. Din acest motiv, minorii care sunt în arestul Poliţiei au vârste cuprinse între 14 şi 18 ani, majoritatea având 16 şi 17 ani. Pentru a înţelege mai bine particularităţile acestei perioade, vom prezenta şi câteva repere ale acesteia.
Adolescenţa este o fază de restructurare afectivă şi intelectuală a personalităţii, un proces de individualizare şi diferenţiere. În această etapă relaţiile sociale ocupă un loc important. Relaţiile amicale, deja prezente din copilărie, capătă o investire specială în adolescenţă, dar ele nu constituie singura formă de relaţionare între adolescenţi.
Importanţa relaţiilor amicale este larg recunoscută. Un studiu realizat pe adolescenţi americani a arătat că ei îşi petrec 23% din timp cu colegii, 29% cu prietenii, 19% cu familia, iar restul de 29% singuri sau cu cunoştinţe ocazionale. Deci, ei îşi petrec mai mult de jumătate din timpul zilei cu prietenii (29%) şi cu colegii (23%) şi doar 5% din timp cu unul sau ambii părinţi. Cel mai bine adolescenţii se simt în compania prietenilor, apoi a familiei, singuri şi, în final, cu colegii. [Papalia, D.]
În ciuda acestor preferinţe, adolescenţii consideră că timpul petrecut în familie este cel mai important. Adolescenţii se raportează adesea la proprii părinţi într-un mod pozitiv, îşi doresc campania şi atenţia lor. Aceasta este vârsta căreia părinţii trebuie să-i acorde o importanţă sporită: neacordând copilului atenţia de care el are nevoie accentuează sentimentul de a nu fi înţeles, al singurătăţii şi, în final, orientarea acestuia către grupul de prieteni şi astfel se favorizează intrarea lui în cercurile infracţionale.
Similaritatea este cea mai importantă tendinţă în adolescenţă: ei vor să fie cât mai diferiţi de părinţii lor şi, prin urmare, vor căuta persoane care sunt ca ei. Având aceleaşi gusturi muzicale, stil de îmbrăcăminte, atitudini faţă de şcoală, adolescenţii vor forma „bisericuţe” sau „găşti”. O „bisericuţă” este un mic grup format din trei până la nouă persoane de obicei de acelaşi sex, rasă, statut socio-economic, care îi şi protejează intimitatea fiind intoleranţi faţă de cei ce gândesc altfel. [Papalia, D.]
Grupul oferă adolescentului nu numai cadrul de afirmare, mijlocul de afirmare liberă securitate şi siguranţă, dar în grup adolescentul găseşte niveluri de aspiraţie şi valori comune cu ale sale.

2. Elemente de psihologie judiciară

Determinarea trăsăturilor psihologice de bază ale criminalului reprezintă o preocupare foarte veche a specialiştilor în psihologia judiciară. Sunt diferite tipuri de trăsături ce au fost evidenţiate în funcţie şi de testele psihologice folosite. Vom prezenta rezultatele cercetărilor lui Kinberg, De Greef, deoarece sunt cele mai cunoscute în literatura de specialitate. Astfel, principalele trăsături de personalitate sunt:
a) egocentrismul, după care criminalul se dovedeşte extrem de individualist şi de egoist;
b) labilitatea, după care criminalul are o construcţie psihică şi morală slabă, firavă, schimbătoare;
c) lipsa de afectivitate, după care criminalul este rece, lipsit de milă, de simpatie faţă de semenul său;
d) agresivitatea, tendinţa spre violenţă şi duritate;
e) lipsa de stăpânire de sine, de inhibiţie psihică şi de alte trăsături de felul acesta.
J. Pinatel susţine, cu privire la personalitatea criminală, că aceasta există cu o primă condiţie, anume că numai prin întrunirea tuturor trăsăturilor de mai sus (egoism, violenţă, lipsă de afectivitate etc.) de către o persoană aceasta devine o personalitate criminală şi, cu o a doua condiţie, persoana respectivă să prezinte, în cazul existenţei acestor trăsături, o stare de pericol social, o stare periculoasă. Sunt situaţii în care prezenţa trăsăturilor de mai sus nu realizează starea periculoasă. Pinatel menţionează că în 15% pentru infractori starea periculoasă este episodică, trecătoare, că pentru 20% ea este cronică, iar pentru 55% ea este marginală; din această categorie se recrutează cei mai mulţi infractori recidivişti sau ocazionali. [Oancea, I.]
După cum am văzut, prezenţa anumitor trăsături de personalitate nu conduce în mod obligatoriu către comportamente criminale. De cele mai multe ori acţionează o reţea de factori favorizanţi. Dintre condiţiile care favorizează formarea grupului delincvent la tineri cităm: factori familiali, culturali şi sociali. Factorii familiali pot consta în acoperirea de către mamă a primelor delicte, comportament dominator al mamei, atitudinea indiferentă a tatălui sau absenţa acestuia, tulburări ale relaţiilor familiale (în acest cadru poate intra alcoolismul tatălui, atitudini antisociale diverse, absenţe de acasă, inconduită sexuală etc.), proasta adaptare a familiei la ierarhia socială. Tânărul găseşte în bandă căldura sufletească, curajul şi loialitatea pe care nu le găseşte acasă, un mediu în care este acceptat în totalitate şi chiar valorizat, aceasta fâcând din grup un răspuns la o situaţie socială şi familială precară. Factorii culturali şi economici: Majoritatea membrilor bandei au rezultate slabe la învăţătură, provin din clasele sociale dezavantajate economic, instabilitatea socială, haosul, dezastrele naturale, războiul, schimbarea în centrele aglomerate, diferenţele mari culturale între familie şi restul societăţii, atitudini sociale negative în familie, familii retrograde care refuză încadrarea socială, izolarea socială legată de prejudecăţi naţionale, religioase, rasiale. [Tănăsescu, I.]
Modelul admirat şi cultivat de aceşti tineri este acela al omului dur, puternic, cu îndemânare pentru lupta fizică. O altă caracteristică a acestor grupe ar fi căutarea cu asiduitate a excitantului, a riscului (prin implicarea în acţiuni tot mai riscante), adeseori prin utilizarea alcoolului, drogului, jocului de cărţi etc. De asemenea, în aceste grupe este cultivată şmecheria, capacitatea de a înşela, de a evita pericolele, de a atrage în cursă şi de a nu fi prinşi. In aceste grupe funcţionează o filosofie a “sorţii”, a norocului, a şansei. Totul este privit prin diada şansă/neşansă. [Chesnais, J.]
Există în aceste grupe o discrepanţă între atitudinea faţă de autonomie şi autoritate. În timp ce exprimă resentimente faţă de autoritatea externă, de fapt ei nu doresc să fie autonomi, se constituie în bande bine organizate, cu o ierarhie stabilă, unde se cere supunere şi ascultare a regulilor impuse. Ei au o mare dorinţă de a mima statutul adultului, nu prin responsabilitate, ci prin simboluri exterioare (să posede maşină, haine, bani de buzunar pentru băutură şi ţigări). Ei sunt aproape constant în rebeliune deschisă (fizică şi verbală) cu proprii părinţi.
Infracţiunile cele mai frecvente comise de aceşti minori sunt cele ce privesc disciplina familială şi şcolară – vagabondajul – cerşetoria, cele ce privesc bunurile -furturi mărunte, precum şi unele infracţiuni faţă de persoanele cu care vin în contact – loviri, distrugeri etc.

III. Prezentarea studiului

1. Obiectivul studiului

Utilizând metoda demersului explorativ, ne propunem să identificăm atât percepţia pe care infractorul o are asupra unei posibile legături între fapta sa şi mediul socio-familial din care provine, dar şi percepţia familiei asupra unei posibile conexiuni între persoana infractorului (văzută ca un tot unitar) şi fapta sa.

2. Ipoteze

1. Infractorii minori vor atribui cauzalitatea faptelor preponderent în mediul extern lor.
2. Părinţii vor face preponderent hetero-atribuiri, plasând cea mai mare parte a responsabilităţii unor factori exteriori mediului familial (ex: influenţa anturajului).
Aceste ipoteze ale noastre îşi au originea în experienţa noastră practică, de membru în Comisia de Protecţie a Copilului. Întâlnind minori care au săvârşit diferite infracţiuni înainte de a împlini vârsta de 14 ani, am putut observa că aproximativ 65% dintre aceştia nu-şi recunosc fapta, iar în cazurile când o fac atribuie responsabilitatea, aproape exclusiv, anturajului. Dat fiind faptul că, atunci când minorii ajung să fie cercetaţi în stare privativă de libertate, această măsură s-a luat pe baza unui probatoriu, am dorit să identificăm care sunt acum opiniile lor şi căror factori atribuie cauzalitatea.
Părinţii care însoţesc minorii în această comisie adoptă aceleaşi strategii ca şi copiii lor: fie minorul nu este vinovat, fie anturajul l-a influenţat. Totuşi, se poate observa că, în cazul familiilor organizate, stabile, fără antecedente penale, cu un nivel mediu de educaţie şi ai căror copii au făcut o singură infracţiune şi aceasta a implicat un grad redus de violenţă (ex: distrugere sau furt, dar cu un prejudiciu mic) părinţii recunosc fapta propriului copil şi îşi asumă, de cele mai multe ori, întreaga responsabilitate.
Odată ajuns minorul în Arest, mizele puse în discuţie sunt mai mari, şi, se ştie, de cele mai multe ori, acesta nu este la prima abatere. Din acest motiv am dorit să verificăm dacă acum apar schimbări în modurile de apreciere ale părinţilor.

3. Grup ţintă

Grupul ţintă al cercetării noastre a fost constituit dintr-un număr de 16 cupluri: minorii infractori care se află în Arestul IPJ Iaşi şi din părinţii lor.

4. Instrumente utilizate şi modul de administrare

Pentru realizarea acestui studiu am folosit un chestionar mai amplu ce a servit drept bază de interviu cu minorii din Arest şi unul cu o dimensiune mult redusă, ce a fost utilizat în discuţiile cu părinţii.
Chestionarul care a servit drept bază în discuţiile cu părinţii a cuprins următorii itemi: date de identificare ale respondentului şi ale minorului, date despre structura familiei şi solicitarea de atribuiri privind factorii care au contribuit la intrarea minorului în câmpul infracţional. Acest din urmă item l-am solicitat sub forma unui grafic „plăcintă” (pie), iar părinţii trebuiau să numească factorul şi cota lui procentuală.
Întrucât am avut mai mult timp la dispoziţie pentru discuţiile cu minorii, am folosit un chestionar mult mai amplu, pe care îl vom anexa la finalul acestei prezentări.

5. Interpretarea datelor

Din cauza numărului mic de interviuri realizate, ne vom limita doar la o interpretare preponderent calitativă a datelor.
1. Infractorii minori vor atribui cauzalitatea faptelor preponderent în mediul extern lor.
Solicitarea atribuirilor s-a făcut, aşa după cum am mai arătat, în mod liber, singura constrângere impusă de către noi fiind aceea ca suma procentelor să fie 100. Factorii enumeraţi în toate aceste răspunsuri sunt următorii: în cazul auto-atribuirilor s-a făcut referire la anumite trăiri emoţionale din acele momente (ex: frica, lipsa de control) şi neascultarea părinţilor; în ceea ce priveşte atribuirea responsabilităţii factorilor externi, aceştia sunt: o rudă apropriată, prietenii şi chiar victima.
Din cei 19 minori intervievaţi, 46% au atribuit prietenilor sau rudelor toată responsabilitatea faptei sau faptelor lor (au fost date procente de 100), 30% au făcut atribuiri externe, cu procente cuprinse între 70 şi 50. În aceste cazuri, factorii care au dus la săvârşirea infracţiunii sunt consideraţi a fi prietenii şi victima şi 15% dintre minori şi-au asumat întreaga vină, făcând referire la anumite stări emoţionale din acele momente sau la faptul că nu au ascultat părinţii şi s-au lăsat influenţaţi de prieteni.
Dacă în Arest niciunul dintre minori nu şi-a negat fapta, se menţine totuşi preponderenţa atribuirilor externe. Aceste rezultate sunt în concordanţă cu teoriile psihologice existente conform cărora indivizii tind spre păstrarea echilibrului interior şi a unei imagini de sine pozitive.
2. Părinţii vor face preponderent hetero-atribuiri, plasând cea mai mare parte a responsabilităţii unor factori exteriori mediului familial (ex: influenţa anturajului, mass-media).
Datele ce au reieşit din interviurile cu părinţii sunt mult mai variate. În primul rând dorim să facem menţiunea că interviurile au decurs mult mai dificil decât cele cu minorii, în sensul că o parte dintre ei afirmau iniţial că nu ăşi pot explica nici lor ce s-a întâmplat. Unii dintre ei încă se aflau în stare de şoc, iar în cazul multora au acţionat foarte puternic anumite mecanisme de apărare. Totuşi datele obţinute de noi arată astfel: un singur părinte (7%) atribuie întreaga responsabilitate anumitor particularităţi ale persoanei minorului sau a greşelilor făcute în educaţia copilului; 23% plasează întreaga responsabilitate unor factori externi (ex. anturaj, mass media); 46% atribuie preponderent responsabilitatea anturajului, iar 15% preponderent anumitor particularităţi legate de propria familie.
Aşa cum ne aşteptam, atribuirile sunt preponderent exterioare fiind incriminată influenţa anturajului sau a mass-media. Au fost câteva cazuri în care părinţii au interpretat această întrebare ca fiind agresivă şi au pus imediat în practică anumite mecanisme de apărare.
Întrucât în cadrul interviului noi am verificat tipurile de atribuire în două moduri (primul cel prezentat anterior şi cel de al doilea prin două întrebări deschise prin care solicitam o data referirea la cauze în general care au determinat apariţia comportamentului infracţional şi una cu referire strictă la propria familie), facem o scurtă trecere în revistă a acestora.
Astfel, cauzele la care minorii au făcut referire sunt anturajul (28.5%), lipsa banilor (19%), propria imaturitate (19%) şi lipsa părinţilor (9.5%). Se poate observa că la această primă întrebare nici un tânăr nu a menţionat printre cauze conflictele intrafamiliale sau modelele pe care le-au oferit părinţii.
La itemul la care li se cerea minorilor să aprecieze dacă anumite caracteristici ale familiei lor au contribuit la intrarea lor în câmpul infracţional, 77% consideră că familia nu poate fi blamată pentru nimic din ceea ce au făcut ei. Răspunsurile cele mai frecvente au fost de tipul: „Ei m-au învăţat numai de bine, dar eu nu i-am ascultat”). Ceilalţi 33%, care au apreciat că anumite particularităţi ale familiilor lor au contribuit la acest fapt au incriminat actele de violenţă domestică sau lipsa părinţilor.
Toate aceste fapte pe care le-am prezentat până acum, converg către ipoteza că apare la aceşti tineri tendinţa de protejare a propriei familii.
Un alt item s-a referit la persoana de referinţă din timpul copilăriei. 41% numesc mama ca fiind persoana de referinţă în timpul copilăriei, cu ea având şi cele mai bune relaţii, în timp ce tatăl apare doar în 16% din cazuri, la egalitate cu influenţa fraţilor (16%). În 25% din cazuri cele mai bune relaţii sunt considerate a fi avute cu prietenii.
În ceea ce priveşte persoanele cu care minorul consideră că a avut cele mai importante conflicte, acestea sunt prietenii (16%) şi cea mai mare proporţie (66%) declară că nu a avut conflicte importante până în momentul intrării în arest..
Întrucât am urmărit identificarea climatului familial cu ajutorul a mai multor întrebări, vom prezenta doar o imagine generală. Marea majoritate a minorilor prezintă o imagine idilică despre propria familie: au avut o copilărie fericită, au primit o educaţie bună de la părinţi, nu au avut conflicte sau neplăceri marcante. Cei care deja au comis mai multe infracţiuni afirmă că, deşi părinţii îi controlau foarte atent, ei au făcut ceea ce au dorit. Făcând împreună genograma şi discutând despre relaţiile existente între membrii familiei, cei mai mulţi minori au declarat că acestea sunt bune, fără tensiuni importante.
Putem să facem, fără a greşi prea mult, afirmaţia conform căreia această imagine idilică nu corespunde decât pe alocuri cu realitatea. Totuşi noi ne explicăm aceste lucruri prin apariţia dorului de casă, a nostalgiilor şi, poate, a unor sentimente de regret şi vină faţă de familie. De asemenea, intervine şi sentimentul apartenenţei la o familie echilibrată, fericită.
Mai mult de trei sferturi dintre minorii care au comis infracţiuni au realizat acest lucru în grupuri formate între 2 şi 5 persoane, uneori ei chiar fiind implicaţi în două grupuri diferite. În general traseul lor infracţional este simplu: încep mai mult cu fapte deviante (absenteism şcolar, părăsirea domiciliului fără ştirea părinţilor), apoi comit diferite distrugeri, furturi şi, de cele mai multe ori, culminând cu tâlhăriile.

IV. Concluzii

Datele obţinute de către noi converg către concluzia că atât tinerii, cât şi părinţii lor au tendinţa de a face atribuiri externe cu privire la factorii care au contribuit la săvârşirea unei infraţiuni.
Mecanismele de apărare apar cu o intensitate mai crescută la părinţi, acest lucru datorându-se şi maturităţii lor.
Minorii prezintă o imagine idilică despre familia lor, preferând să nu menţioneze tensiunile intrafamiliale, modelele negative sau alte disfuncţionalităţi.
Pentru a oferi o imagine mult mai clară asupra situaţiei familiale a acestor tineri ar fi nevoie de convorbiri extinse cu părinţii. Considerăm că neacceptarea responsabilităţilor proprii are un efect negativ pe termen lung asupra riscului de recidivă (ne referim aici la minorii care au săvârşit infracţiuni cotra proprietăţii private, a patrimoniului sau chiar tâlhării). Atăt familiile, cât şi minorii ar trebui să beneficieze de programe de consiliere şi psihoterapie adaptate acestei problematici.
Acest studiu ar putea fi reluat pe aceiaşi subiecţi în penitenciar după o anumită perioadă şi să identificăm dacă au apărut modificări în percepţia minorilor asupra factorilor care au contribuit la săvârşirea de infracţiuni şi dacă au apărut modificări cu privire la imaginea lor asupra familiei. De asemeni, am putea să ne centră atenţia asupra sentimentelor pe care minorul le are în prezent faţă de familia sa.
Un alt studiu ce se poate face, plecând de la tipurile de date obţinute, ar fi acela al identificărilor mecanismelor de apărare folosite şi corelarea acestora cu anumite trăsături de personalitate (ex: autocontrol, anxietate, nevrozism etc.) sau realizarea unui studiu comparativ privind mecanismele de apărare utilizate în perioada cercetării penale şi cele din perioada executării pedepsei în penitenciar.

ANEXĂ
CHESTIONAR
1. Date de identificare
NUME:
vârsta:
locul şi data naşterii:

studii:
ocupaţia:
fără ocupaţie din data de:

2. Date referitoare la familia autorului
1.tipul de familie (de provenienţă)
legal constituită
concubinaj
dezorganizată
descompletată
reorganizată
fără familie
2.istoricul romantic al infractorului

3.surse de venituri în familie
munca în gospodărie
salariu
comerţ
diverse afaceri
altele

4.relaţia de cuplu a părinţilor
înţelegere
indiferenţă
conflicte ocazionale
conflicte permanente
despărţire
MAMA
vârstă:….. studii:……….
ocupaţie:
Descrieţă-vă în câteva cuvinte mama:
Cum se purta mama cu dvs când eraţi copil?
Cum anume a reuşit să vă influenţeze mama viaţa, personalitatea, modul de a fi, de agândi?
TATA
vârstă:….. studii:……….
ocupaţie:
Descrieţă-vă în câteva cuvinte tata:
Cum se purta tatăl cu dvs când eraţi copil?
Cum anume a reuşit să vă influenţeze tata
viaţa, personalitatea, modul de a fi, de a
gândi?
Care era relaţia dintre părinţii dvs. atunci când eraţi copil?

FRAŢII
nr. fraţi:
Fraţii dvs au antecedente penale? Dacă DA, care?
Cum vă înţelegeaţi cu fraţii dvs când eraţi copil?
Cum anume a/ au reuşit să vă influenţeze viaţa, personalitatea, modul de a fi, de a gândi?
Copilărie:
Cum v-aţi descrie copilăria?
Ce fel de copil aţi fost?
Cu cine v-aţi înţeles cel mai bine atunci când eraţi copil?
Cu cine aţi avut cele mai importante conflicte până acum?
Care a fost persoana care v-a influenţat cel mai mult? Cum?
Gândindu-vă acum la fapta dumneavoastră, care ar fi cauzele care au determinat-o?
Consideraţi că anumite aspecte legate de familia dumneavoastră au contribuit la comiterea infracţiunii pentru care sunteţi arestat? Dacă DA, care?
Care a fost reacţia familiei când a început urmărirea penală?
A.Date referitoare la predelincvenţă
1.cariera predelincventă
a mai comis delicte……………………
nu a mai comis delicte………………..
2.tipuri de predelincvenţă
vagabondaj
cerşetorie
apartenenţă la grupuri predelincvente
consum frecvent de droguri
consum frecvent de alcool
agresare de persoane
furturi
altele
3.descierea carierei
predelincvente
(cuvintele autorului)

B.Date privind anturajul
1.gradul de sociabilitate
fără prieteni
1 prieten
mai mulţi prieteni
2.tipuri de prieteni
prieten ocazional
prieten afectiv
alte situaţii
C.Cum vă petreceţi timpul liber?
Lectura/ tv,video/ baruri, restaurante, săli de jocuri/ jocuri de noroc/ altele
D.Date generale despre infracţiune
1.1.data savârşirii infracţiunii………………………………
1.2.denumire infracţiune:………………………………
G. Date despre victimă/ victime:
Care a fost motivul pentru care aţi ales tocmai această victimă?
AXA TIMPULUI

Bibliografie

1.Berk, L.– Child Development, Allyn & Bass, Boston 1997
2.Chesnais, J.‑C. – Histoire de la violence, Laffont, Paris 1981
3.Doise, W. Deschamp, J-C, Mugny, G. – Psihologia socială experimentală, Ed. Polirom, Iaşi, 1996
4.Neculau A. – Psihologia socială.. Aspecte contemporane, Ed. Polirom, Ia[i, 1998
5.Oancea I., Probleme de criminologie, Editura All, Bucureşti, 1998
6.Papalia Diane şi Wendkos Olds, Sally – A Child World: Infancy Through
7.Adolescence, Ed. Von Hoffman Press inc., 1990
8.Tănăsescu I, Tănăsescu C., Tănăsescu G. – Criminologie, Editura All, Bucureşti, 2000

Lucrari de interes general