Acum ceva vreme am scris un articol intitulat „Cat si cum muncim”, articol care a atras atentia unui post de televiziune ce si-a dorit sa dezbata aceasta problematica. Si, pentru ca o ora de emisiune poate insemna, uneori, prea putin, am simtit nevoia sa aprofundez, sa completez, sa argumentez opiniile pe care le-am exprimat. Urmarea a fost un nou articol – „Muncim prea mult” – care a fost transmis pe mai multe canale de informare: in revista Business Adviser din luna iunie, pe site-ul www.psihodiagnostic.ro sau ca newsletter, asa cum procedam de fiecare data cu articolele noastre.
M-am bucurat foarte mult sa vad ca aceasta tema a atras atentia dumneavoastra, a cititorilor, si ca ati simtit dorinta de a va exprima propriile opinii. Mi se pare firesc sa fac cunoscute aceste opinii ale dumneavoastra, cu atat mai mult cu cat ele aduc completari, ofera alte perspective de analiza sau combat, cu argumente rationale, opiniile si observatiile determinate de cunostintele si experienta mea.
In acest context, am considerat ca opinia doamnei Monica Tomescu trebuie sa ajunga la dumneavoastra pentru ca, depasind analiza pe care am prezentat-o eu, aprofundeaza domeniul incercand sa ofere o explicatie a cauzalitatii acestui fenomen. Am preferat sa nu modific in niciun fel materialul, ci sa-l transmit mai departe asa cum l-am primit, pentru a nu afecta cu nimic esenta mesajului.

„Am citit cu mare interes articolul pe tema „Muncim prea mult” si am simtit spontan impulsul de a va raspunde, cu atat mai mult cu cat impartasesc in totalitate opinia dumneavoastra. Nu sunt in masura sa fac o evaluare psihologica a fenomenului, caci nu am calificarea necesara, dar pot sa intregesc tabloul tematic cu anumite nuante, din perspectiva unui manager cu multi ani de experienta.
Lucrez de foarte mult timp cu o importanta fabrica din Romania, pe care am asistat-o de la infiintare, la inceputul anilor ’90 si ale carei etape de dezvoltare le-am urmarit activ si cu atentie in calitate de actionar.
impreuna cu ceilalti actionari am incercat sa implementam experienta si cunostintele noastre, dobandite in diferite tari europene unde am avut ocazia sa lucram, avand ca obiectiv principal formarea unei echipe dinamice si moderne, care sa dea rezultate pe termen lung si nu un profit imediat. in mai bine de 15 ani de cand cunosc indeaproape aceasta realitate industriala, pot spune ca am asistat la toate fazele, in ziua de astazi fabrica avand o echipa foarte tanara si dinamica, cu media de varsta sub 30 ani si cu un staff de manageri in care niciunul nu depaseste varsta de 40 ani.
in urma cu aproximativ 3 ani, am comunicat tuturor ca unul din principalele noastre obiective pe termen mediu este Sa MUNCIM MAI PUtIN. Evident ca, initial, acest lucru a creat stupoare si a fost nevoie sa sustin o teorie care reproduce in toate punctele ceea ce dumneavoastra ati dezvoltat in articolul pe aceasta tema.
Fenomenul de a munci mult prea mult si, de regula, cu rezultate minime, este raspandit pe scara larga in Romania, la toate nivelele, din motivele pe care le-ati expus foarte bine si pe larg. Experienta mea manageriala insa, ma face sa adaug alte doua aspecte care contribuie la acutizarea acestui fenomen dezastruos:
1. lipsa spiritului de echipa;
2. carente in pregatirea practica, scolara si universitara.
Munca in echipa, insasi notiunea de “echipa”, e un concept total strain angajatilor din Romania. Desi rareori se bazeaza pe rea-vointa, de cele mai multe ori provine dintr-o lipsa de cultivare a spiritului de echipa in copilarie, adolescenta si in primii ani de activitate profesionala.
Romania este o tara in care se practica extrem de putin sport de agrement; in scoli, orele de sport sunt tratate ca optionale si, de regula, se substituite cu ore de matematica sau limba romana. Nu exista o traditie solida a campionatelor sportive universitare, nu exista asociatii sportive mici, de cartier, de firma, in care oamenii sa practice de placere, impreuna cu colegii sau vecinii, anumite sporturi. in plus, scoala romaneasca nu cultiva lucrul in echipa atribuind teme de rezolvat impreuna cu alti colegi, nu promoveaza competitia sanatoasa intre grupuri mici de lucru, fapt care se perpetueaza pana la finalizarea facultatii.
Aceste doua carente majore fac ca notiunea de TEAMWORK – si insasi cea de TEAM – sa lipseasca cu desavarsire, la fel ca si spiritul de COMPETItIE SaNaTOASa si FAIRPLAY, in general. in consecinta, fiecare lucreaza pe cont propriu, fara sa cunoasca regulile elementare ale jocului in echipa si fara sa fie interesat in a intra intr-o competitie corecta si motivanta, care sa aduca satisfactii profesionale la nivel de birou, departament si apoi, in mod natural, la nivel de individ. Locul de munca este perceput ca un teren de tenis in care joci singur (nici macar la dublu), avand, de fiecare data, un alt adversar in fata ta.
La aceasta situatie nefericita se adauga apoi carentele in pregatirea scolara si universitara. Sistemul educational din Romania este in continuare unul de traditie sovietica, urmarind sa confere o solida pregatire teoretica, in general de natura stiintifica, bazata pe matematica, fizica, chimie. Chiar si studiul limbilor straine acorda o importanta exagerata gramaticii si mai putin dezvoltarii vocabularului si conversatiei.
Personal, sunt absolventa de cibernetica, o faculatate bazata 90% pe studiul unor materii conexe matematicii. Acest lucru mi-a dat o solida pregatire teoretica dar m-a facut sa ies din facultate pregatita sa devin un cercetator, un profesionist plin de formule care nu stia insa, la ce folosesc in viata reala. Mi-au trebuit multi ani si multe specializari in universitati din strainatate, ca sa nu mai amintesc de training-uri in diverse multinationale, pentru a dobandi ceea ce se cheama „notiuni practice”, pentru a intelege ce trebuie sa fac cu toate acele cunostinte teoretice.
La fel cum nu se promoveaza conceptul de teamwork in scoala romaneasca, in acelasi mod lipseste si asa-numitul study-case prin care, in baza unui exemplu concret si deja verificat in practica, intelegi avantajele si capcanele aplicarii teoriei in viata reala. Nu numai ca nu se predau studii de caz in scolile medii dar nici macar in programele universitare nu se regasesc. Rareori, anumite facultati au norocul ca, la anumite materii, sa beneficieze de experienta unor lectori specializati in strainanate si care incearca sa insereze concepte si abordari noi. Din pacate, la nivel de programa scolara si universitara nu exista aceasta abordare.
Mai mult, practica in diverse firme, chiar si atunci cand este impusa, este abordata ca o pseudo-vancanta in care nu se face nimic, chestiunea nefiind de interes – in mod total eronat – nici pentru practicant si, cu atat mai putin pentru firma, dintr-o aceeasi mentalitate.
In concluzie, lipsa de spirit de echipa si de pregatire practica sunt in masura sa conduca si ele, alaturi de elementele atat de bine expuse de dumneavoastra, la o munca haotica, cu performante foarte slabe. Viziunea, in momentul in care vizitezi o fabrica din Romania, este aceea a unor persoane care se misca foarte rapid, ca intr-un stup, facand miscari multe si rapide. Prin comparatie, intr-o fabrica occidentala, impresia pe care o ai imediat este aceea a unui film rulat cu incetinitorul: miscari lente, relaxate… Incredibil insa, comparand rezultatele la final, cele obtinute in Romania sunt net inferioare, productivitatea la nivel de angajat fiind de 7-10 ori mai mica decat in occident.
Aceasta este, din pacate, tabloul general, motiv pentru care – intradevar – in Romania se depune un efort disproportionat fata de rezultatele obtinute, stresul fiind, cu siguranta mai mare decat in occident, fara insa a vorbi de un stres constructiv si eficient.

Astept cu interes orice alt articol din partea dvs.

Salutari,
Monica Tomescu”

Si eu astept cu interes opiniile dumneavoastra cu privire la orice subiect pe care il dezbatem sau care doriti sa fie prezentat in paginile revistei noastre, la adresa office@psihodiagnostic.ro. (psih Claudia Daniliuc)

Consiliere cariera